Drop’n'Roll prin ochi de crosscountrysta
…sau DnR-ul prin ochii unei croscountryste
Asa cum nu demult indemna cineva…doar pt cei cu rabdare 
Astept de prea multa vreme sa-mi vina dispozitia sa scriu despre concursul asta…si cum parca nu-mi mai venea, am bagat soundtrack-u’ din Seasons si o sa incerc sa incropesc ceva pana nu se raceste tare eventul downhillistic ce s-a tinut si anul asta in ultimul weekend din august in statiunea Parang, de langa Petrosani.
Pt mine DnR-ul de anu’ asta a inceput…inca de anu’ trecut. Am stat in urma cu un an de marti pana duminica in zona traseului ca pseudospecator. Pseudo? Da, cu un bike de allmountain echipat cu roti de DH si inca ceva accesorii am incercat – fara sa ma bag in concurs – traseul de care auzisem de ceva ani si care ma face si acum cand scriu randurile astea sa ma zbarlesc de placere si de ce sa nu recunosc….frica.
Pt ca, trecand peste interminabilul drum de la Sighisoara prin Brasov – ca sa-l luam pe Radu – blocajul la fel de inevitabil din Sebes – pana, evitabila de la 2 jumate noaptea 
de dinainte de Petrosani, somnul la cort de doar 5 ore pana a doua zi si trezirea pe o ploaie marunta ce nu anunta nimic bun, ei bine pe langa toate astea frica a fost cea care mi-a marcat cel putin prima zi de DnR in calitate de competitor.
Ar trebui sa incep cu o mica istorie…a mea…de bicilist. De cand ma stiu mi-a placut sa urc…pt ca dupa venea inevitabil o coborare. Pe asfalt, pe un drum de tara, pe unde o fi fost ea, mereu am asteptat si am tras sa ajung mai repede in varful pantei pentru ca acolo ma astepta ea…coborarea M-am gandit sa scriu randurile astea pt ca stiu ca sigur multi se regasesc in in ele. Oricat de mult ti-ar placea sa te harjonesti pe urcare, placerea bicicletei, placerea asa cum o simteam cand eram copii si ne bagam lingurite de inghetata in spite ca sa zornaie in timp ce ne invarteam in jurul blocului, placerea asta pura, o simtim acum pe coborari. E o joaca de copil … pentru adulti.
Sa ma intorc la DnR si la prima zi. Telescaun, ploaie…inevitabil noroi. Din fericire nu foarte mult dar destul cat sa faca pauza de la intrarea din “Serparie” parca nesfarsita. Daca partea de sus a traseului e abordabila si te invita la joaca, partea de jos, ultima parte, adica cea la care ajungi extenuat si cu franele incinse, pare ca vrea sa te inghita. Intrarea, desi cosmetizata fata de alti ani, tinde spre verticala si e facuta – anul asta – din scanduri, care pe ploie sunt antigrip si mai sunt si incarcate cu noroi adus de roti. Una peste alta una din cele mai scary privelisti ce le-am vazut vreodata si pe care stiam ca nu pot sa o evit. Am simtit atunci o frica greu de descris pentru un adult. Genul ala de frica pe care o simteam cand eram mici, stiam ca am facut o prostie dar trebuia inevitabil, oricat o intindeam cu mingea afara, sa ne intoarcem acasa, unde stiam negresit ca o sa o luam pe coaja. Ei bine asa ma simteam eu vineri dimineata pe traseul de la DnR la intrarea in Serparie. Aveam din nou 10 ani, facusem o mare prostie…ma inscrisesem, si trebuia sa trec pe acasa. De fapt pe la casa … de bilete ce precede imbarcarea in telescaun, si care era dupa zidul din fata mea. Zidul de dat cu bicicleta.
Nici acum nu stiu exact cum am terminat mansa aia fara sa mi-o fur. Stiu doar ca pe vestita intrare, am aplicat mai degraba tehnici din ski decat din bicilism ca sa raman calare.
As putea spune ca jumate din trairile ce le-am simtit in weekendul nebun ce urma sa inceapa s-au concentrat in alea 15 min de meditat asupra intrarii.
Ce a urmat, ar pute fi impartit in 2.
Dupa prima tura, ploaia s-a oprit si traseul a inceput sa se usuce ducand mai departe intre prieteni statistica conform careia, cand Sergiu merge la munte, vremea e buna Asa ca daca va planuiti excursii, faceti bine si trimiteti un PM sa vedeti pe unde ma haladui 
Cu ploaia oprita se punea acum probleama…desi pare ciudat, cum sa fac sa cobor dintr-o bucata pana jos. Adica, sa explic mai clar, cum sa rezist fizic fara sa trebuiasca sa fac pauza sa ma odihnesc. Ati citit bine, o coborare de sa-i zicem 3-4 min in functie de aptitudini, pune mari probleme in a fi facuta snur. Ca sa ma fac mai bine inteles, croscountrysta de formatie fiind, as urca diferenta de nivel intre statiile telescaunului, pe drumul ce le uneste, fara nici o problema/pauza si chiar in ritm alert. Dar sa cobori diferenta asta dintr-o bucata, pe traseul de DH, s-a dovedit una din provocarile weekendului. Cert e ca dupa prima zi de antrenamente, si dupa 4 manse bagate, nu am reusit sa fac traseul fara pauza. Ce era mai grav…la intrarea in ultimul sector, cel mai abrupt, solicitant si riscant, unde in mod normal ar trebui sa radiezi energie, eram rupt, ma simteam ca si cum 5 vlajgani m-ar fi batut in ultimele minute nu ca si cum m-as fi dat cu bicicleta. Mainile refuzau sa se desprinda de pe ghidon. In ciuda travelului de 20 cm. Degetele ramaneau pe manetele de la ancorele avid (tin pe aceasta cale sa multumesc inventatorului/designerului/inginerului care a plasmuit Code-urile – noi ciocanii din lumea intreaga iti multumim ) Picioarele tremurau. In fine…iti doreai sa faci orice altceva numa’ sa nu te arunci in groapa cu lei … sau ma rog cu serpi, cu ce-o fi. Si “18 candels” …recomand soundtrack-ul Seasons. Acum chiar ar trebui sa-mi vina cuvintele si pt ziua a 2-a … si pt realizarea celor 2 obiective.
Unde ramasesem? Ca de obicei la intrarea in Serparie Cert e ca in prima zi niciuna din cele 4 parcurgeri nu a fost cap coada, dar cum dupa concursul de la Marisel tactica era sa raman in viata si cu bitza intreaga…scopul era atins. Au urmat beri, romuri cu/fara cola si la somn..pe la 12, cam timpuriu dar oboseala drumului si a zilei de dat isi spunea cuvantul.
Ziua a 2-a. Devreme, la 10 eram in scaun. E ziua cu calificarile si finala si nu e timp de pierdut. Primul scopul declarat…coborarea fara oprire a traseului…singura sansa pt mine sa intru in finala. Cu o pauza…cum se mai practica, ramaneam clar pe dinafara. Si asa ajung la al 2-le scop. SA NU GRESESC MAJOR! Nu se punea la mine problema sariturilor peste diversele obstacole ce le-au pus organizatorii pe traseu, si asa uzez iar de – eram un chiken. Un chiken se simte bine pe … chiken line Dar trebuia sa fiu un chiken fluid si unul care sa nu faca prostii aiuria.
La a treia tura, primul scop era atins. Coborasem fara oprire…nu-mi venea sa cred. Si facusem si o tura de care eram multumit. Ma dadusem fain…in acceptiunea mea Imi era oarecum ciuda, ca probabil in calificari, care erau urmatoarea coborare o sa o festelesc si nu o sa-mi iasa ca si tura asta. Cu ideea asta in cap au trecut urmatoarele 4 ore. Lunga asteptare pt startul in calificari. Se pleaca la un minut in ordinea numerelor de concurs. Eu sunt al 55-lea desi am nr 64 si se pleaca de la ora 15:00. Ora 15:55 va fi cruciala pt mine Am fluturasi…n-am mai avut de la Maraton de la Resita din 2007 dar atunci veneam dupa 10 ani de absenta de la concursurile bicilistice. Inainte de plecare cu 15 min. imi ajunge si mie suportul moral de la Cj. Huh…that was close. Si…”nr 64″ Ma pozitionez si privesc ceasul…30…15…10 sec…pornesc camera … 0 da-i. Restul e istorie pt mine cel putin. Am facut o tura care mi-a placut si mie. Am sarit o dubla care era safe si nu aveai cum sa te rupi. Nu-mi propusesem, dar asta face competitia din noi. Dupa 3min 35 eram jos…intreg si…simteam eu ca ar trebui sa fiu si calificat. Informatia oficiala a venit abia dupa o ora, sus la punctul de start. Dar nu mai aveam fluturasi. Ce a urmat s-a derulat pe fast forward. Eram calificat…scopul nr 2 era atins. De aici putea sa se intample orice. Si chiar s-a intamplat. Am plecat al 16-lea in finala. Se pleaca in ordine inversa a timpilor si de calificat s-au calificat 40 din 68 prezenti la start si 82 de inscrisi. Aici e un talc la DH pe care l-am invatat la Marisel pe propia piele. Nu toti cei care se inscriu ajung si la start…un procent insemnat se “rezolva” in antrenamente. Sa revin la mansa de finala. Poate am tras prea tare, poate adrenalina…sau mai mult ca sigur tehnica deficitara sau bolovanul mutat probabil de rideru din fata mea, sau cate putin din toate m-au facut sa iau o tranta cum n-am mai luat in viata mea – dar … eu sunt la tst…i’m alive – chiar sub ochii prietenilor mei veniti sa ma sustina si indrumati de mine spre locul ala ca … “O sa aveti ce vedea!”. Ei bine au …m-au vazut. Dupa concurs un prieten avea sa-mi spuna “Am crezut ca nu te mai ridici” Ce fac plasticurile si tehnologia din om/bicilist
Si finis line. Locul 33. Primul DnR. Primul sezon de DH. Primul sezon de placere bicilistica pura.
Ce-a urmat dupa. Concerte, dj, foc urias de tabara, din nou Jagermaisster, bere, rom, cola, bere. Somn pe la 5. Bolit pan’ pe la 3. Drumul spre casa cu oprirea la Brasov unde, atentie … am baut … IceTea
In speranta ca nu ati adormit in astea 10 min cat dureaza sa cititi articolu’ asta, va anunt ca mie mi-a luat cam o ora sa-l scriu, exact…cat tine Soundtrack-u’ din Seasons, si era sa adorm si eu cu capu pe tst la un moment dat:D
Ne vedem la Sinaia
Text: Pacus
[...] in zona ciclismului neserios, asa ca poate nu a ajuns sub ochii forumistilor. In contuzie … bikepark.ro Drop’n’Roll prin ochi de crosscountrysta __________________ "Downhill is the Formula one of cycling" – Fabian Barrel in [...]